România își păstrează calmul: productivitatea resurselor este identică cu cea din anul 2000
În timp ce restul Uniunii Europene a risipit energie crescând randamentul cu 50%, economia autohtonă a atins perfecțiunea prin nemișcare.
BUCUREȘTI, O analiză a Asociației Energia Inteligentă, construită pe date Eurostat, arată că productivitatea resurselor din România a rămas fix la nivelul anului 2000, în timp ce media Uniunii Europene a urcat între timp cu aproape 50%. Nimeni nu s-a speriat. Autoritățile au primit cifrele cu satisfacție vizibilă și au declarat rezultatul o victorie istorică a consecvenței naționale, o dovadă rară de echilibru pe un continent cuprins de agitație tehnologică inutilă.
“Vrem să liniștim cetățenii: nu există absolut niciun pericol de modernizare pe termen scurt sau mediu”, a declarat Titi Încremenitu, director general în Departamentul pentru Imobilitate Strategică. În Germania, a explicat el, fabricile se epuizează storcând tot mai mult produs intern brut din fiecare bucată de lemn sau de piatră. La noi, materia are dreptul să nu fie deranjată. Un metru cub de scândură intrat într-un depozit românesc în anul 2000 genera o valoare modestă. Prin disciplină civică, generează exact aceeași valoare și azi.
Comitetul de Supraveghere a Rutinei privește eforturile occidentale de optimizare cu o compasiune resemnată. Statele membre, susțin reprezentanții săi, au căzut în capcana randamentului fără sfârșit și cumpără senzori digitali doar ca să producă mai repede. “Dacă ridici productivitatea cu 50%, unde te oprești? Începi să ceri 60%, apoi 80%, până fac utilajele infarct de la atâta efort?”, a adăugat Încremenitu, bătând ușor într-un birou de pal care rezistă fără nicio revizie tehnică de la aderarea la NATO.
“„Vrem să liniștim cetățenii: nu există niciun pericol de modernizare pe termen scurt.”
În atelierele din țară, filozofia asta se respectă cu sfințenie de la primul schimb. La o secție de prelucrare a metalelor de lângă Ploiești, maistrul Sandu Teșitură lucrează cu același ferăstrău mecanic căruia îi lipsesc trei dinți încă din vremea televizoarelor cu tub. Dacă vreun stagiar proaspăt angajat propune un plan de tăiere a tablei care ar reduce pierderile, tânărul e trimis pe loc la chioșc, după pâine și mezeluri, ca să se curețe de ideile dăunătoare aduse de la facultate.
Imunitatea la progres a trecut demult de porțile fabricilor. Vecinii de bloc se uită chiorâș la locatarul care își anvelopează pereții prea devreme, convinși că omul încearcă să sfideze clima cartierului. Iar la ghișeele fiscale, funcționarii mânuiesc dosarele cu șină cu o dexteritate calibrată la începutul mileniului, grijulii ca nicio sclipire de viteză digitală să nu tulbure echilibrul administrativ instituit acum două decenii.
Ministerul vrea acum să declare starea actuală patrimoniu intangibil, ca să o conserve pentru generațiile viitoare. Haralambie Neclintit, inspector-șef pentru Măsuri Neschimbate, a confirmat că o tonă de oțel va continua să producă doar câteva șuruburi strâmbe, restul deșeu. “Am promis poporului stabilitate și predictibilitate, și ne ținem de cuvânt la milimetru”, a punctat inspectorul, consultând un calendar de perete care afișa cu mândrie aceeași cifră ca la ultima mare reformă.
Pentru următorul sfert de veac, perspectivele sunt la fel de solide și de lipsite de surprize. Birocrații de la Bruxelles mai scriu o directivă stufoasă despre economia circulară. România rămâne o oază de liniște industrială. Și cât timp nimeni nu apasă din greșeală pe vreun buton de accelerare și nu curăță rugina de pe strunguri, producția națională va livra aceeași cantitate modestă de rezultate, cu aceeași risipă calmă și de neclintit.