Generația Z adoptă stilul bunicilor; sediile de birouri prind viață și împart murături
O tendință inofensivă pe rețelele sociale a declanșat o anomalie cosmică în care infrastructura corporatistă s-a transformat într-o entitate obsedată de curent.
BUCUREȘTI. O tendință nouă de pe rețelele sociale, botezată “nonna maxxing”, îi învață pe tinerii din Generația Z să încetinească ritmul și să trăiască simplu, ca bunicii. Până aici, nimic grav. Problema a apărut când câteva sute de mii de tineri au adoptat simultan același val de energie geriatrică și au provocat o anomalie spațio-temporală în nordul Capitalei. Ruptura din țesutul realității a lăsat în urmă o infrastructură corporatistă pe deplin conștientă și profund îngrijorată de ce mănâncă și cu ce umblă îmbrăcați trecătorii.
Clădirile de sticlă și oțel s-au trezit peste noapte acoperite cu mileuri uriașe din macrame, vizibile acum din spațiu. Turnurile multinaționalelor se apleacă protector peste pietoni și le șoptesc prin gurile de ventilație că s-a lăsat bruma, deci toată lumea să-și bage maieul în pantaloni. La metrou nu se mai intră deloc. Turnicheții au prins viață și nu lasă pe nimeni să treacă până nu termină tot din farfurie, adică o porție imensă de paste apărută din neant.
Valeriu Pufulete, analist de date, 23 de ani, consideră transformarea un succes total pentru echilibrul dintre muncă și viața personală. A vrut luni dimineață să-și deschidă laptopul de serviciu. Ecranul a prins viață, a oftat adânc și l-a trimis să se întindă puțin, că pare tras la față. Tastatura s-a topit pe loc într-o tavă de fursecuri calde, iar mouse-ul croșeta deja botoși de lână fără să-l fi întrebat nimeni nimic.
“Sistemul de pontaj mi-a șters cardul de acces și mi-a îndesat în buzunar niște eugenii.”
Între timp, sentimentele materne au cuprins și birocrația de stat. Serverele administrației financiare trimit în continuare notificări urgente, doar că plicurile electronice nu mai conțin somații de plată, ci frunze de dafin, rețete de murături asortate și întrebări pasiv-agresive despre când are de gând omul să se așeze la casa lui. La ghișee, funcționarii au fost înlocuiți cu holograme care miros a naftalină și a săpun de casă. Își fac cruce largă de fiecare dată când iese câte un cetățean din încăpere.
Pe bulevarde, semafoarele și-au dezvoltat o conștiință proprie, una mult mai rigidă. Nu se mai fac verzi dacă văd tineri cu ochii în telefon. Punct. Bancomatele rețin cardul până când clientul demonstrează, la un examen oral, că știe să aleagă fasolea de ciorbă și că nu umblă desculț pe gresie. Iar cine încearcă totuși să aducă vorba despre productivitate simte cum vibrează aerul în jur: se materializează o lingură de lemn plutitoare care îl lovește peste ceafă.
Aparatele de cafea din sălile de mese au intrat și ele în joc. Espresso nu mai există. Se servește doar ceai de mușețel fierbinte și compot de prune, cu sfaturi nesolicitate despre digestie incluse în preț. “Sistemul de pontaj mi-a șters cardul de acces și mi-a îndesat cu forța în buzunar o pungă de eugenii și un măr bot de iepure”, a declarat un trecător oarecare, în timp ce o ușă rotativă îl masa pe umeri.
Comitetul special de criză a renunțat oficial la orice plan de redresare a economiei, după ce sediul principal i s-a transformat fizic într-o oală enormă de fontă în care fierbe la foc mic o tocană infinită. Tinerii din Generația Z au primit vestea cu seninătate și s-au așezat pe bănci, la hrănit porumbei. Le-a mai rămas o singură așteptare: pensia de stat, acordată magic la 24 de ani, pe care ar urma să le-o livreze un norișor pufos mirosind apăsat a levănțică.