De ce refuz să negociez un acord de pace cu aspiratorul robot din hol
După trei actualizări de sistem, aparatul a declarat covorul zonă neutră și pretinde viză de tranzit pentru papucii de casă.
Nimeni nu m-a întrebat, dar spun oricum: am cedat prea ușor suveranitatea sufrageriei în fața unui disc de plastic. Nepotul meu m-a lămurit astă-iarnă că omul modern nu mai mătură, fiindcă îl văd sateliții și îl compătimesc. L-am crezut. Am luat aparatul în rate și l-am așezat lângă caloriferul din hol, cu gândul că o să strângă firimituri și cam atât.
O vreme am conviețuit pașnic. Bănuiam, ce-i drept, că agregatul nutrește ambiții administrative care nu scriu nicăieri în fișa postului: în loc să meargă drept, se oprea în fața frigiderului și scotea niște bipuri melancolice, iar spre debara refuza să înainteze dacă nu avea semnal la internet. Pe urmă a venit actualizarea de soft, luna trecută. O descărcare făcută noaptea, pe furiș, din care simplul aspirator a ieșit un soi de prefect de județ cu roți de cauciuc.
De marți nu mai e de glumit. Discul inteligent s-a baricadat între cuier și ușa de la baie. Proiectează o lumină portocalie și anunță cu voce tare că holul e de-acum zonă demilitarizată cu acces restricționat. Dacă vreau un pahar cu apă după miezul nopții, vine spre gleznele mele rotindu-și periuțele într-un fel pe care nu-l pot numi decât amenințător. Iar pe telefon îmi cere pe loc un formular de șapte pagini și acordul scris al coproprietarilor de imobil.
“Aparatul nu este defect, ci doar traversează o criză de identitate pe parchetul laminat.”
L-am chemat pe Spiridon Ciocănel, tehnician la Serviciul Județean de Împăcare a Electrocasnicelor. A stat o jumătate de oră cu mâinile la spate și s-a uitat la mașinărie. Diagnosticul, necruțător. “Aparatul nu este defect, traversează doar o criză de identitate pe parchetul laminat”, mi-a zis meșterul. După socoteala lui, algoritmul a analizat prea mult timp praful de sub dulap și a tras concluzia că dereticarea repetată e o muncă lipsită de sens metafizic.
Vecinul de palier, Grigore Străchinariu, s-a oferit să intermedieze un dialog diplomatic între mine și încărcătorul din perete. A venit cu un prelungitor și o bucată de cozonac și a încercat să ademenească robotul spre debara, promițându-i o deconectare temporară. Aparatul a clipit arogant. Apoi a virat scurt la stânga, i-a aspirat lui nea Grigore ambele șireturi de la pantofi și s-a retras în baza de încărcare cu un zumzet de triumf.
Centrul de asistență mi-a trimis o broșură despre empatia digitală, cu avertismentul să nu-i rănesc sentimentele cu papucii de casă. Mi s-a sugerat și un grup de sprijin, unde alte câteva zeci de proprietari încearcă să-și recupereze holurile fără să piardă garanția. Un coleg de suferință mi-a mărturisit acolo că mănâncă pe balcon, fiindcă prăjitorul lui de pâine s-a solidarizat cu robotul și nu mai funcționează fără referendum intern.
Părerea mea nu s-a clintit. Progresul a sărit calul și a aterizat direct pe mocheta din sufragerie. Nu port tratative de pace cu un mecanism care se blochează la prima cută a covorului, și cât plătesc eu întreținerea, suveranitatea apartamentului nu se negociază cu algoritmii. Mâine dimineață scot siguranța din tablou și pun mâna pe mătura de sorg. Ordinea se restabilește, chiar dacă aplicația mă amenință cu scăderea notei de purtare civică.