Nu înțeleg de ce vecinii își închiriază amintiri pentru cinci minute
Dr. Viorica Ipoteză analizează moda borcanelor cu amintiri second-hand, fără să găsească vreun motiv să participe.
Vecinii mei au început să își închirieze amintiri pentru cinci minute și eu nu mai înțeleg nimic. Fenomenul se numește “reîmprospătare afectivă”. Primești de la un necunoscut un borcan cu o amintire, îl deschizi în sufragerie și te prefaci că ai fost cândva la o aniversare la care nu te-a invitat nimeni. Am încercat și eu să înțeleg. Mi-am amintit doar că trebuie să cumpăr detergent.
La început am zis că e o modă trecătoare, ca pantalonii cu buzunare inutile sau ca mesele de duminică la care toată lumea spune că nu mai poate și apoi mai ia puțin. M-am înșelat. În blocul meu oamenii își lipesc etichete pe borcane. Am văzut una cu “prima ninsoare a altcuiva” și una cu “marți, dar cu speranță”. Pe palierul trei circulă și “rușine la serbarea din clasa a doua”, care se dă greu la schimb. Un vecin mi-a oferit o amintire cu aromă de gară, deși localitatea noastră nu are gară. Din câte știu, nici n-a avut vreodată.
Am vrut totuși o explicație oficială pentru povestea cu borcanele, așa că am sunat la Oficiul pentru Experiențe Împrumutate. Coordonatoarea, Miruna Pătrunjel, mi-a explicat că tinerii nu mai vor să trăiască lucrurile în ordinea lor firească. Sar direct la nostalgia unei excursii pe care n-au făcut-o și la regretul unei decizii pe care n-au luat-o. Mi s-a părut complicat. Am întrebat dacă pot returna amintirea la timp și mi-a spus că da, dar numai dacă n-am apucat deja să o iubesc.
“Nu vreau nostalgia altuia, am deja suficiente marți ale mele.”
Între timp, fenomenul a ajuns și la ușa mea. Într-o dimineață am găsit pe preș un pachet cu trei amintiri biodegradabile. Una era despre o copilărie petrecută pe un deal. Alta, despre un unchi care cânta la acordeon, iar a treia era pur și simplu despre o supă foarte bună. N-am deschis niciuna. Nu vreau să ajung să plâng după un unchi inexistent, mai ales că în familie avem destui unchi reali și niciunul nu cântă la acordeon.
Nici primăria n-a stat deoparte. S-a instalat acolo un ghișeu pentru schimburi de amintiri între scări de bloc, iar funcționara, doamna Iasmina Cotor, mi-a spus că cererea e atât de mare încât unii stau la coadă pentru amintirea unei cozi mai scurte. Am întrebat cine verifică autenticitatea sentimentelor. Mi-a arătat un ștampilator care ofta. Am completat și eu un formular, iar la rubrica “motivul solicitării” am scris sincer: “nu știu”.
Partea cea mai greu de acceptat e că moda pare să funcționeze. Oamenii devin mai politicoși după ce împrumută nostalgia altora. Se salută pe scară. Udă florile comune, nu mai trântesc ușa de la subsol. Eu suspectez totuși că toate astea se pot obține și fără recipiente cu etichete aurii, prin metoda veche, numită bun-simț.
Poate că nu înțeleg trendul fiindcă am rămas atașată de propria mea memorie, care e dezordonată, incompletă și oricum nu încape într-un borcan. Dacă moda ține, mă aștept ca oamenii să închirieze în curând și regrete, apoi să ceară chitanță pentru ele. Eu rămân acasă. O să mă uit la cutia cu detergent și o să păstrez amintirea zilei în care încă nu cumpărasem nimic.