Opinie nepopulară: Brunchul ar trebui interzis până la ora prânzului
Brunchul nu este o masă, ci o conspirație între ceas, farfurie și oameni care refuză să aleagă.
Susțin, cu toată gravitatea de care e capabil un om care a primit odată două furculițe la aceeași masă, că brunchul trebuie interzis până la ora prânzului. Nu definitiv. Doar până când această combinație nehotărâtă de ouă, pâine și suc se decide dacă e mic dejun sau prânz. Deocamdată e o scamatorie cu șervețel textil.
Pe mine m-a păcălit de trei ori. Prima dată am cerut ceva ușor și am primit o farfurie cât un capac de canal, cu o frunză așezată strategic peste un cartof. A doua oară am cerut ceva consistent, și a venit un bol care conținea, după numărătoarea mea, exact șapte boabe și o intenție. Iar a treia oară am ajuns la masă la unsprezece și patruzeci, oră la care chelnerul imaginar din capul meu mi-a explicat că micul dejun se terminase, dar prânzul încă nu începuse. Am plecat cu o foame administrativă.
Și mai e problema timpului, nu numai a răbdării. La micul dejun știu că trebuie să existe ceva care trosnește. La prânz, ceva care se ia în serios. Brunchul îți dă o felie de pâine care pretinde că e arhitectură, plus un ou care pare să fi fost informat despre responsabilitate, dar n-a venit la ședință.
“Brunchul nu întârzie niciodată, pentru că nu știe unde trebuie să ajungă.”
În sprijinul meu îl am pe Costică Măslină, inspector-șef al Biroului pentru Ore Nehotărâte din Valea Lui Ceva. L-am întâlnit într-o dimineață. El susține că era deja după-amiază. “Brunchul nu întârzie niciodată”, mi-a zis, “pentru că nu știe unde trebuie să ajungă.” De atunci port fraza asta în portofel, lângă un bon vechi și o monedă care refuză să aleagă între cap și pajură.
Mai grav e că brunchul a început să emită pretenții morale. Comanzi o masă normală și ești grăbit. Comanzi brunch și devii sofisticat, chiar dacă mesteci în liniște un triunghi de pâine cu aer la mijloc. În blocul meu, vecinii au ajuns să-și spună “bună dimineața” la ora două, apoi să se corecteze: “Bună ziua, dar cu posibilități.” Eu nu mai pot trăi într-o societate în care ceasul are nevoie de consiliere.
Soluția mea e simplă. Brunchul să fie ținut într-o cameră separată, cu pereți moi și un ceas mare, până își clarifică identitatea. Cine comandă ouă cu sirop completează un formular în trei exemplare, iar pâinea cu nume de obiect geografic primește o ștampilă. Nu cer interdicții complicate. Cer doar ca masa de duminică să nu mă pună să aleg între linguriță și destin.
Dacă mă întrebați ce recomand, răspund fără ezitare: luați micul dejun dimineața și prânzul când îi vine vremea. Între ele, udați o plantă. Sau priviți pe fereastră și numărați plăcile de gresie, dacă aveți gresie. Orice e mai onest decât să plătești pentru o farfurie care a întârziat atât de mult încât a devenit concept. Brunchul e trecutul care și-a pus o pălărie mică și cere bacșiș, oricât de mult s-ar prezenta drept viitor.
La final recunosc că voi merge în continuare la brunch, dar numai ca să-l supraveghez. Cineva trebuie să verifice dacă ouăle se hotărăsc și dacă sucul nu ascunde documente. Pâinea, la fel. Dacă lipsesc eu, brunchul va ocupa probabil și ora ceaiului, și atunci nu va mai exista nicio masă pe care să o putem numi fără avocat.