Nu înțeleg moda de a cere voie scaunelor înainte să te așezi
Columnista Dr. Viorica Ipoteză analizează un obicei urban în care mobilierul primește formulare, ștampile și drept de veto.
Mărturisesc că nu pricep cel mai nou obicei din Valea Lui Ceva: lumea cere voie scaunelor înainte să se așeze. Am văzut fenomenul luni, la cofetăria “La Trei Linguri”. Un tânăr a stat în picioare un sfert de oră, cu un formular în trei exemplare în mână. Scaunul n-a zis nimic. Tânărul a dat totuși din cap, ca omul care tocmai a primit un refuz bine argumentat.
La început am crezut că e o politețe de sezon, apărută după ce mesele au început să emită bonuri fiscale pentru firimituri. Pe urmă am văzut o familie întreagă negociind cu o bancă din parc. Bunica venise pregătită, cu o adeverință de la vecinii de bloc. Copilul a depus o fotografie cu genunchii, iar tatăl a promis că nu va balansa mobilierul. Banca nu s-a clintit. În administrația locală, asta trece drept semn de maturitate instituțională.
Am mers la domnul Pafnutie Măzăriche, coordonatorul Oficiului pentru Așezare Responsabilă, instituție care funcționează într-un dulap metalic de lângă piață. Mi-a explicat că scaunele au devenit mai conștiente de propriile limite și că unele preferă să fie admirate de la distanță. “Nu orice om care are șolduri primește automat drept de ședere”, mi-a spus, completând între timp o cerere pentru un taburet.
“Nu orice om care are șolduri primește automat drept de ședere.”
Există, firește, și o latură digitală. Tinerii trimit mesaje mobilierului printr-o aplicație care afișează timpul de așteptare în funcție de dispoziția lemnului. Un fotoliu din cartierul de sus a respins de curând o cerere pe motiv că solicitantul purta șosete nepotrivite cromatic. Am încercat să stau de vorbă cu fotoliul. Mi-a răspuns printr-un oftat de stofă și n-am mai insistat.
Eu am fost crescută să salut vecinii și să duc farfuria înapoi la masa de duminică. Unei uși care scârțâie nu-i pui întrebări, atâta știu. Dar mi se pare mult să cerem consimțământul unui obiect proiectat exact pentru misiunea asta. Dacă scaunul nu dorește să te primească, să aibă curajul să se ridice singur și să plece. Până atunci, asistăm la o birocrație a ezitării.
L-am întrebat pe un bărbat care stătea prin apropiere dacă înțelege ceva din toată povestea. “Eu cer voie doar frigiderului, fiindcă uneori păstrează lucruri pe care nu le mai recunosc”, mi-a răspuns. M-am uitat la scaunul de lângă noi. Patru picioare, tapițerie decentă. Și expresia fiscală a unui funcționar care mai are două dosare până la pensie.
Poate că sunt depășită. Poate că viitorul e al celor care așteaptă aprobarea mobilierului, a perdelelor și, într-o bună zi, a covorului de baie. Eu o să mă așez în continuare cu demnitate, după ce verific dacă scaunul nu e ud. E singura formă de consultare pe care o pot susține fără ștampilă de la podea.