Opinie nepopulară: Butonul de pauză la seriale este o fraudă mai mare decât fondul de rulment
Dr. Viorica Ipoteză ne avertizează că butonul de pauză de pe telecomandă este o capcană și principalul motiv pentru care ni se umflă parchetul în sufragerie.
Iar a pus cineva filmul pe pauză “ca să-și facă un ceai”. Când aud asta, îmi crește tensiunea mai rău ca la regularizarea de la întreținere. Trăim o minciună întreținută de platformele care ne bagă imagini prin cablurile din perete, și nimeni nu zice nimic. Lumea a ajuns să creadă că oprirea timpului pe ecran ar fi un drept fundamental. Nu e. E o țeapă colosală. Să dai pauză la un serial e o fraudă împotriva ordinii naturale și o insultă directă la adresa curentului electric. Iar electronii ăia rămân blocați pe țeava de internet, degeaba.
Gândiți-vă puțin la mecanică. Apeși pe butonul ăla cu două linii verticale și actorii nu pleacă să bea cafea în culise, cum vă închipuiți voi. Rămân înghețați pe serverele platformei, cu fața strâmbă, și așteaptă disperați să te întorci tu de la baie. Tortură digitală curată. Între timp, biții se adună în fața routerului din hol, se împing unii în alții și fac o presiune invizibilă care umflă parchetul. La mine s-a văzut imediat: am ținut un documentar pe pauză și de atunci ușa de la sufragerie scârțâie de se aude până la lift.
Și nu sunt singura care suportă consecințele. Vecina de la trei, doamna Filofteia, mi-a zis ieri cu seninătate: “Las serialele de epocă pe pauză și câte trei zile, doar ca să am musafiri tăcuți în casă”. Trei zile. Pe urmă ne mirăm că tot blocul are fluctuații de tensiune în weekend. I-am explicat că ducii ăia blocați pe ecranul ei plat consumă tot aerul virtual de pe coloana de cablu, dar degeaba. Regula e simplă: dacă ai început să te uiți la ceva, te uiți până la capăt. Chiar dacă sună interfonul. Chiar dacă bate președintele de bloc la ușă pentru apometre.
“Universul încearcă să compenseze acele momente în care timpul a stat pe loc.”
Cu doamna Filofteia măcar se mai poate discuta. Alții se scuză direct cu vezica. Pretexte penibile, lipsă totală de disciplină cinematografică. Pe vremea când închiriam casete de la centrul din colț, dacă țineai prea mult pe pauză topeai banda magnetică și plăteai daune morale proprietarului, așa că nimeni nu se juca cu butonul ăla de nebun. Acum ne lăfăim într-un lux digital nemeritat și oprim fluxul de imagini după cum ni se năzare. Pe urmă ne întrebăm de ce s-au scumpit cartofii. Păi de-aia: universul trebuie să compenseze cumva toate momentele în care timpul a stat pe loc.
Soluția există și e la mintea oricui are o minimă decență civică. Serviciile de vizionare să ne taxeze suplimentar pentru fiecare secundă de pauză, exact cum te taxează taximetristul când stai la semafor. Sau, varianta mea preferată, butonul de oprire să funcționeze doar pe bază de cerere depusă la primărie, cu dosar cu șină. Vrei să-ți tai o felie de cozonac la jumătatea episodului? Nicio problemă. Completezi formularul tipizat pentru întrerupere temporară și aștepți aprobarea, în termen de treizeci de zile lucrătoare.
Abia atunci se va reinstaura respectul pentru secvențele de acțiune. Până atunci, eu mă uit la ecrane exact așa cum m-a programat natura: dintr-o singură suflare, fără clipeală, cu oala uitată pe foc. Iar dacă prind pe cineva că apasă pe butonul blestemat în prezența mea, fac plângere scrisă la asociația de locatari. Pentru tulburarea gravă a fluxului temporal pe scara noastră.