Opinie nepopulară: Ceasurile inteligente ar trebui interzise prin hotărâre de bloc
Un ecran mic care pretinde că știe cât e ceasul fără să aibă nici măcar o cucuvea din lemn nu merită curentul consumat din priza de pe hol.
De două săptămâni stau și privesc cu profundă indignare civică mica catastrofă tehnologică pe care nepotul meu a lăsat-o pe noptieră, legată de un cablu subțire. I se spune ceas inteligent. Până acum n-a dovedit nici măcar priceperea de a ține o ușă deschisă când bat curenții pe hol. Susțin cu toată tăria că asemenea dispozitive trebuie interzise de urgență prin hotărâre a comitetului de bloc, la pachet cu bătutul covoarelor înainte de ora opt și cu depozitarea murăturilor pe casa scării.
În primul rând, ideea de inteligență la încheietură este o jignire adusă bunului-simț gospodăresc. Un ceas adevărat are limbi din alamă lustruită și un geam gros, de cristal. Are o pendulă cu greutăți care hurducăie tavanul la fiecare jumătate de oră. Pendula mea cu cuc din sufragerie se bucură de o autoritate morală incontestabilă: când bate gongul, știe tot tronsonul că a venit momentul să se pună capacul peste ciorbă. Ceasul inteligent nu bate nimic. Tremură doar, ca o insectă într-un borcan de muștar, și se preface că are secrete importante.
Pe urmă, aparatul parazitează locuința. Cere curent electric în fiecare seară și ocupă tocmai priza de lângă cuier, unde trebuie să stea lampa de veghe pentru musafiri. Un chiriaș clandestin, nici mai mult, nici mai puțin: consumă din resursele comune, dar refuză categoric să contribuie la fondul de rulment sau la becurile de pe palier. Dacă ar avea un dram de decență, ar funcționa pe cheiță mecanică. Sau măcar cu două baterii groase, cumpărate cinstit de la chioșcul din colț.
“„Dacă un aparat nu bate gongul la fix, înseamnă că tăinuiește minutele cetățenilor.”
Absurdul atinge cote alarmante când micul ecran se apucă să facă pe meteorologul. Ieri mi-a afișat o pictogramă cu un nor și trei picături, ca să mă avertizeze că afară plouă. Oricine a locuit într-un bloc cu patru etaje știe că vremea nu se citește în pixeli luminoși. Se citește în rufele întinse de doamna Luminița de la etajul doi. Câtă vreme cearșafurile vecinei fâlfâie nestingherite în vânt, cerul este uscat, orice iluzii optice s-ar strădui să transmită o curea de silicon.
Și nu sunt singura persoană din scară care a băgat de seamă degradarea ordinii temporale. La o discuție recentă la parter, Sever Trandafir, vicepreședinte al Asociației pentru Apărarea Pendulelor cu Greutăți, a rezumat problema: “Dacă un aparat nu bate gongul la fix, înseamnă că tăinuiește minutele cetățenilor.” Domnul Trandafir are perfectă dreptate. Minutul este un interval solemn. Se cuvine măsurat prin efortul vizibil al unor rotițe dințate bine unse cu untdelemn curat, nu pierdut pe furiș într-un ecran mut, fără niciun avertisment sonor.
Despre maniere nici nu mai vorbesc. Dispozitivul își permite să vibreze pe masă exact când citesc indexul de la apometre sau când curăț păstârnacul pentru supă. Transmite, cică, notificări. De la cine? De la indivizi care nu dau nici bună ziua când ne întâlnim la cutiile poștale. N-avem nevoie de ecrane care ne întrerup doar ca să ne anunțe că undeva în lume s-a schimbat un fus orar pentru care nu a cerut nimeni vreo lămurire.
Cer administrației să pună pe ordinea de zi a următoarei ședințe interzicerea completă a acestor jucării electrice pe proprietatea comună. Cine vrea să afle cât e ceasul n-are decât să coboare în curte și să întrebe portarul. Sau să asculte cu smerenie dangătul clopotului din cartier. Până când ecranele astea obraznice nu învață să respecte liniștea după-amiezii și autoritatea cucului din perete, locul lor rămâne într-o cutie de pantofi, bine încuiată în debara.