Mâncarea trebuie mestecată doar după ce primește aprobarea lingurii
Mitică Surse explică de ce masa corectă începe cu o furculiță disciplinată și se termină cu desertul pus la loc în frigider.
Am mâncat greșit aproape toată viața. Mi-a spus-o lingura, într-o dimineață de marți, când a refuzat să intre în iaurt până nu i-am prezentat un plan de mestecare în trei exemplare. Întâi am crezut că e o toană de tacâm. Nu era. Mi-a răspuns apăsat, bătând în marginea bolului în alfabetul Morse: “Nu mai înghiți ca un amator”.
De atunci susțin că orice aliment merită respectul cuvenit unui mic funcționar. Pâinea se ia cu amândouă mâinile, dar abia după ce a fost întrebată dacă se simte pregătită. Supa se mănâncă în sensul acelor de ceasornic, altfel zeama își pierde orientarea și ajunge, fără să vrea, în farfuria vecinului de bloc. La cartof regula e și mai strictă. Îl privești lung, ca să nu creadă cumva că e garnitură.
Am încercat să aplic principiile astea la masa de duminică, în Bulgăriștea de Jos, unde unchiul meu își mânca mămăliga cu o furculiță de plastic și cu un aer de revoltă administrativă. I-am explicat că mămăliga trebuie lăsată să-și aleagă singură direcția. Apoi am așteptat. După șapte minute, bucata s-a urnit singură spre marginea mesei și a cerut azil într-un șervețel. Nu zic că am avut dreptate. Dar șervețelul a fost foarte convingător.
“Nu mai înghiți ca un amator.”
Cei care mănâncă repede invocă mereu foamea, de parcă foamea ar fi un tren care pleacă din gară fără bilet. Eu cred că fiecare îmbucătură trebuie să treacă prin Comisia pentru Ordinea Mestecatului, organism pe care l-am înființat singur și pe care îl conduce domnul Pătrunjel Vârfu, președinte interimar. Dânsul nu se poate prezenta la ședințe, fiindcă e verde. Comisia recomandă minimum douăzeci și nouă de mestecări la mazăre și exact șase la cozonac, ca să nu-i stricăm moralul.
Critici au existat. O doamnă care stătea lângă mine la o masă, fără s-o fi întrebat nimeni nimic, mi-a zis că mâncarea e făcută să fie savurată, nu verificată. I-am răspuns că și facturile sunt făcute să fie plătite, și totuși nimeni nu le înghite direct. Replica mea a fost considerată excesiv de logică, așa că mi s-a retras temporar dreptul de a alege desertul. Am acceptat sancțiunea, cu o singură condiție: prăjitura să depună contestație.
Regula cea mai importantă rămâne însă tăcerea dintre două înghițituri. Nu se discută despre vreme și nici despre rude cât timp o chiftea încearcă să-și înțeleagă destinul. Lucrările publice pot să aștepte și ele. În pauza aceea, mâncarea ne poate spune cine suntem. Mie o felie de castravete mi-a spus “om precaut”, iar o măslină a adăugat “îți trebuie o farfurie mai mare”. N-am contestat niciuna.
Felul corect de a mânca nu e cel mai rapid. Nu e nici cel mai elegant, nici măcar cel aprobat de vecini. E felul în care tacâmurile nu mai cer concediu, farfuria stă liniștită, iar desertul renunță la planul de a fugi în cămară. Dacă după masă lingura vă privește bănuitor, nu vă certați cu ea. Puneți-i un șervețel subțire și mulțumiți-i pentru colaborare. Promiteți-i că mâine veți mesteca mai responsabil.