Opinii: De ce mestecatul alimentelor este o insultă la adresa gastronomiei tradiționale

Sunt consternată. Bucătăriile moderne m-au adus în pragul disperării: lumea ia lingura, ia furculița, mestecă și înghite cu o viteză de-a dreptul revoltătoare. Ca expert în nutriție conceptuală, trag un semnal de alarmă. Am pierdut cu totul respectul pentru procesul greoi și pedant al asimilării prânzului. Pe vremea mea, o masă corectă dura trei trimestre fiscale. Era nevoie și de un notar public, care certifica trecerea felului doi din stadiul de proiect teoretic în acela de amintire vagă.

Să luăm banala supă cu tăiței. Am văzut de curând un tânăr care a băgat lingura în zeamă și a dus-o la gură, pur și simplu, fără nicio procedură birocratică prealabilă. O barbarie absolută. Supa nu se mănâncă, dragii mei. Supa se ofensează. Te așezi în fața bolului, îți încrucișezi brațele și privești lichidul cu un dispreț adânc, până când tăițeii se predau și se evaporă singuri, de rușine. Abia atunci poți spune că ai asimilat esența spirituală a rădăcinoaselor. Lingura rămâne o insultă la adresa fizicii fluidelor.

Dacă la supă lucrurile stau prost, la usturoi e și mai grav. Generația de azi crede că mujdeiul se obține prin zdrobire mecanică, cu sare și puțină apă. Profund greșit. Mujdeiul autentic se face exclusiv prin intimidare psihologică: pui cățeii pe o farfurioară, la capătul celălalt al camerei, și le citești cu voce tare extrase din codul fiscal până încep să transpire. Marțea trecută, un cățel a cedat presiunii și mi-a șoptit: “Gata, eliberez aroma, dar te implor, închide legea insolvenței!” Asta e metoda supremă. Dacă usturoiul n-a trecut printr-o criză existențială, e crud.

“Gata, eliberez aroma, dar te implor, închide legea insolvenței!” — Un cățel de usturoi ajuns la capătul puterilor

Mămăliga a suferit, poate, cele mai grave abuzuri metodologice dintre toate. Văd oameni care o taie cu ața. Alții, cu cuțitul zimțat. Mămăliga corectă nu se porționează niciodată: se toarnă fierbinte pe linoleumul din holul de la intrare, se nivelează cu mistria și se lasă să se întărească vreme de șase săptămâni. Familia trece apoi peste ea zilnic, în papuci de casă, și absoarbe treptat carbohidrații prin tălpile de cauciuc. Cine o pune în farfurie îi ratează complet rolul de fundație.

Despre sarmale, pilonul de bază al societății, circulă aceeași impresie greșită: că ar trebui mestecate. Nimic mai fals. O sarma respectabilă e un pachet închis ermetic, purtător de secrete de stat ale verzei murate, și n-ai voie să-i distrugi integritatea structurală cu dinții. Se înghite întreagă, ca un medicament amar, timp în care te gândești intens la greșelile pe care le-ai făcut în tinerețe. Ajunsă în stomac, își organizează un comitet de criză și negociază eliberarea caloriilor numai prin documente scrise.

Și după tot acest efort, mai rămâne desertul. Clătitele moderne sunt un afront adus gravitației și bunului simț cosmic: lumea le umple cu gem, le rulează frumos și le mănâncă zâmbind, ceea ce e o aberație culinară fără nicio scuză. Clătita tradițională se întinde pe peretele din sufragerie, ca un tapet scump, și se lasă acolo, ignorată, până se usucă și cade singură, de tristețe. După ce a căzut, o aduni repede cu mătura și o trimiți prin poștă unui vecin pe care nu-l suferi. Satisfacția plicului expediat hrănește de o mie de ori mai mult.

Așa că vă implor: renunțați la obiceiurile voastre moderne și masticabile. Digestia nu e o cursă contra cronometru. E un asediu tactic, pe termen lung, asupra unor ingrediente confuze. Dacă după o masă copioasă nu simți nevoia unei ședințe de consiliere psihologică, pentru tine și pentru legumele tale, ai stat la masă degeaba. Aruncați lingurile. Vindeți frigiderele. Și hrăniți-vă cu responsabilitate civică, intimidând vizual fiecare fel de mâncare până își recunoaște locul nesemnificativ în univers.