Opinie nepopulară: munca de acasă e o țeapă la fel de mare ca marcatul self-checkout

Toată lumea laudă munca de acasă de parcă ar fi marea eliberare a clasei muncitoare. Eu vă spun altceva. Ați căzut cu toții într-o plasă veche, aceeași pe care v-au întins-o la supermarket cu casele self-checkout, unde v-au convins că e modern și rapid să vă scanați singuri legătura de pătrunjel. Ați devenit casieri neplătiți și n-ați observat momentul. Acasă funcționează identic: sub pretextul că poți lucra din pat, firma te-a făcut administrator de clădire și om de serviciu. Pe banii tăi.

Gândiți-vă cum era la birou. Da, neoanele pâlpâiau și îmi dădeau dureri de cap, dar tot ecosistemul ăla îl ținea altcineva în viață. Se ardea un bec? Apărea un om în salopetă și rezolva. Acum, dacă rămân fără hârtie igienică în mijlocul unei ședințe de buget, cobor la magazinul din colț, plătesc din salariul meu și montez rola cu mâna mea. Subvenționez din buzunar logistica sanitară a corporației și nimănui nu i se pare ciudat.

Și să vorbim despre departamentul tehnic. Pe vremuri, când mi se bloca monitorul, sunam la un interior și plecam să beau o cafea gratis până venea un profesionist să remedieze situația. Ieri, routerul meu s-a apucat să clipească roșu fix în mijlocul unui apel video crucial. M-am băgat sub birou și am suflat praful de pe cabluri. Pe urmă am restartat tot, ca un hacker de ocazie. Angajatorul nu mă plătește să fiu șoptitor de cabluri. Eu sunt analist de tabele, nu tehnician.

“Dacă iau un pix de pe propriul birou în buzunar, îmi reorganizez propria sărăcie.” — Costel Părere, privind melancolic spre un set de markere achiziționate din banii lui

Partea cu cafeaua mă doare însă cel mai tare. Espressorul de la firmă scotea un lichid maro de o calitate îndoielnică, recunosc, dar era complet gratuit și nu-mi cerea niciun efort de întreținere. Azi cumpăr boabele și prepar singur băutura. La final mai și spăl cana. Conduc practic o cafenea minusculă și neprofitabilă, cu un singur client, stresat, care nu lasă bacșiș niciodată. De fiecare dată când clătesc o linguriță în chiuvetă, directorul general mai economisește un ban.

Fix ca la cumpărături, vă zic. Ți se spune că e pentru confortul tău, ca să nu mai stai la coadă. Între timp tu cauți disperat codul de bare pe un covrig uscat, iar aparatul urlă că ai un articol neașteptat în zona de ambalare. În biroul meu de acasă, articolul neașteptat e pisica adormită pe tastatură. Și nu vine niciun șef de tură cu card magnetic să deblocheze sistemul.

Pe urmă, munca de acasă ne-a luat și dreptul natural de a fura consumabile. Contractul social stătea pe o înțelegere tacită: eu iau acasă un pix cu gel și un top de hârtie, toată lumea se face că nu vede. Cum să fur de la mine însumi? Dacă iau un pix de pe propriul birou și-l bag în propriul buzunar, nu fac decât să-mi reorganizez sărăcia. E un dezastru psihologic din care nu văd ieșirea.

Ne-au convins că timpul câștigat în trafic e un schimb cinstit pentru faptul că ne întreținem singuri toată infrastructura. Suntem niște clienți care își scanează singuri productivitatea. Plătim curentul, desfundăm toaleta filialei de acasă. Eu unul refuz să mă mai prefac că am câștigat ceva. Mâine dimineață trimit companiei o factură detaliată pentru munca mea de administrator de clădire, barista și ofițer de suport emoțional pentru mine însumi.