Opinie nepopulară: Podcasturile sunt o scamatorie audio cât sertarul cu cabluri
Mitică Surse explică de ce conversațiile înregistrate sunt doar vecini vorbind în borcane, cu pretenții de aventură intelectuală.
Să nu mai pierdem timpul cu intro-uri de șaptesprezece minute. Podcasturile sunt o scamatorie audio cât sertarul cu cabluri pe care nu-l aruncă nimeni, deși nu mai știe nimeni ce face fiecare fir de acolo. Nu le mai suport. De fiecare dată când aud un microfon pornit, am senzația că undeva o cană de cafea tocmai a primit funcția de producător executiv.
Problema mea e simplă. Doi oameni stau la o masă și vorbesc, iar noi suntem rugați să numim asta format. Unchiul meu discută duminica patruzeci de minute despre robinetul din baie și nimeni nu-i pune căști, muzică misterioasă și o copertă cu o plantă înclinată. De ce? Pentru că societatea mai are, pe alocuri, reflexe sănătoase.
Am încercat să ascult un episod până la capăt. Gazda a zis “revenim după această scurtă pauză” și n-a plecat nicăieri. Am așteptat. A urmat o poveste despre cum își organizează invitatul notițele. Pe la jumătate mi-am organizat și eu notițele, pe urmă le-am pierdut sub frigider. Consider că am fost coautor fără consimțământ.
“Un podcast este o conversație care și-a cumpărat pantofi.”
Apărătorii formatului spun că podcastul oferă libertate. Sigur. Și ușa fără clanță oferă aerisire. În practică, libertatea aia se duce pe “interesant” repetat de nouăsprezece ori, până când o idee mică se umflă ca aluatul uitat pe calorifer. Dacă era ceva important, încăpea într-o propoziție. Și n-avea nevoie de o bătaie discretă în masă pe post de efect sonor.
Am depus o plângere la primăria din Valea Lui Ceva, cu cererea ca toate podcasturile să fie mutate în dulapuri și ascultate exclusiv de obiecte care nu pot comenta. Mi-au returnat-o. Formularul nu avea rubrică pentru durata indignării mele, așa că am completat pe verso. Verso-ul era deja ocupat de o ștampilă desenată cu creionul.
Soluția rezonabilă există. Fiecare episod începe cu o declarație de sinceritate, “acesta este un om care nu știe când să se oprească”, urmată de un cronometru vizibil și o sonerie pentru fiecare abatere. După trei sonerii, invitații tac și privesc în gol, ca să ne amintim cu toții că liniștea e singurul format care nu-ți cere abonare.
Îmi asum că opinia asta va părea exagerată. Mi-a spus-o și Tantița Mâzgălici, inspectoare-șefă a Comitetului pentru Pauze Lungi, după ce mi-a ascultat primul argument și a cerut un episod special despre el. I-am răspuns că, dacă îl înregistrează, vorbesc numai în titluri. Până atunci rămân la convingerea mea: un podcast e o conversație care și-a cumpărat pantofi și acum se crede instituție.