Opinie nepopulară: Sacoșele reutilizabile sunt o schemă piramidală pentru sertare
Am ajuns să dețin o sacoșă imensă plină cu alte sacoșe, iar acest lucru îmi distruge mobilierul din bucătărie și liniștea sufletească.
Refuz să mai trăiesc în minciuna asta. De șapte ani, de fiecare dată când intru la magazinul din colț după o pâine și o sticlă de ulei, casiera mă întreabă cu privirea aia superioară dacă mi-am adus sacoșa. N-am adus-o. Mormăi ceva vinovat, plătesc încă o plasă textilă capabilă să susțină un vițel, o duc acasă, o golesc și o îndes sub chiuvetă. Apartamentul meu e depozit de ceva vreme.
Prietenii mei se laudă cu spiritul lor ecologic și se plimbă la braț cu aceleași plase jerpelite, cu imprimeu cu frunze. Habar n-au în ce s-au băgat. Participă la cea mai mare schemă piramidală din istoria cumpărăturilor. Scopul sacoșelor reutilizabile e să ne oblige să cumpărăm mobilă nouă, într-o conspirație orchestrată de producătorii de balamale, care știu foarte bine că sertarele noastre vor ceda sub presiunea a treizeci de plase de pânză împăturite greșit.
Criza a venit săptămâna trecută. Voiam să scot o singură sacoșă, pentru cartofi. Am tras de un mâner verde și din adâncuri s-a declanșat o entitate masivă: sacoșa supremă, obiectul ăla gargantuan în care le-am înghesuit pe toate celelalte. S-a umflat brusc, a blocat șina sertarului și a azvârlit în aer o rolă de folie de aluminiu și două elastice.
“Aceste obiecte au dezvoltat deja o conștiință proprie acolo în întuneric.”
M-am uitat la monstrul textil și am făcut socoteala. Ocupă în casa mea mai mult spațiu decât televizorul. Și oamenii tot refuză să vadă. Am ajuns să folosim o sacoșă mare de rafie doar ca să cărăm alte zece sacoșe mici de pânză până la portbagaj, unde le uităm definitiv. La magazin o cumpărăm pe a unsprezecea.
E un efect matrioșka scăpat de sub control. Dacă aș tăia una din sacoșele astea pe jumătate, aș găsi probabil inele anuale, fix ca la copaci. S-ar citi pe ele în ce an am uitat plasa acasă de cele mai multe ori. Un vecin de palier, Octavian, președinte de scară și expert autoproclamat în reciclare balcanică, mi-a sugerat pe un ton arogant să le donez. “Eu le folosesc la sortarea gunoiului, ar trebui să încerci”, mi-a zis.
Aberație curată. Omul nu pricepe că obiectele astea și-au dezvoltat deja o conștiință proprie, acolo, în întuneric. Dacă le desparți de turmă, devin incontrolabile. Am folosit odată una ca să țin niște clești. A doua zi am găsit-o complet goală, cleștii zăceau pe covor, iar plasa se întorsese singură în bucătărie și aștepta cuminte să fie reunită cu surorile ei.
Soluția e una singură și foarte clară. Interzicem conceptul ăsta periculos de reîncărcare la nesfârșit a sertarelor și introducem, o cer în mod oficial, o taxă pe deținerea a mai mult de trei sacoșe de pânză per gospodărie, colectată lunar de asociația de proprietari.
Până se mișcă autoritățile, eu îmi văd de program: o sacoșă nouă în fiecare zi. Le stivuiesc ostentativ în sufragerie sub forma unui fort inexpugnabil, mă închid acolo și demonstrez lumii că nu eu sunt nebunul, ci industria globală a dulapurilor. Iar când balamalele voastre vor ceda cu un zgomot asurzitor, să nu ziceți că nu v-am avertizat.