Telefonul meu a cerut concediu de odihnă și l-am aprobat
În Valea Lui Ceva, tehnologia a ajuns să aibă mai multă grijă de echilibrul meu interior decât am avut eu vreodată.
Telefonul meu nu mai vrea să fie telefon. Am aflat săptămâna trecută, după trei ani în care l-am folosit la mesaje și la rețete. Vremea o verificam tot pe el, din sufragerie, deși fereastra e la doi metri de canapea. Mi-a trimis o notificare: “Ai stat prea mult în preajma oamenilor. Recomandăm retragerea într-un sertar.” Am apăsat pe “mai târziu”. Mi-a răspuns că asta spun eu despre toate deciziile importante.
La început am crezut că e o funcție nouă. Nu era. Telefonul mi-a explicat că și-a încheiat perioada de formare și că de acum intenționează să se specializeze în tăceri apăsătoare. A cerut o zi liberă în fiecare marți și două pauze de masă. A mai cerut și dreptul de a ignora apelurile care încep cu “ai un minut?”, ceea ce mi s-a părut rezonabil. Aparatele ne numără de ani buni pașii și orele de somn, ba unele și nivelul de stres, dar nimeni nu le-a întrebat vreodată dacă mai suportă să ne vadă.
Cu cererea lui de concediu în buzunar, am mers la Biroul de Întreținere Morală a Dispozitivelor din Bulgăreștii de Sus. M-a primit Mărgeluș Păpădie, inspector-șef pentru obiecte cu baterie, într-o cameră plină de încărcătoare care oftau discret. Problema e generală, mi-a zis. Frigiderele refuză să mai păstreze conversații neplăcute. Imprimantele cer să fie apreciate înainte să scoată o pagină, iar ceasurile inteligente au început să întârzie, din solidaritate cu oamenii care nu vor să ajungă nicăieri.
“Și eu am nevoie de actualizare, dar versiunea mea nu mai este susținută.”
Nu pot spune că m-a surprins ce am auzit acolo. Tehnologia ne-a promis că ne economisește timpul, apoi a inventat șapte parole pentru o aplicație care aprinde lumina pe hol. Ne-a promis conectare. Am primit grupuri de familie în care o mătușă digitală trimite aceeași fotografie cu o floare de paisprezece ori. Iar din toată inteligența artificială, mie mi-a revenit un aspirator care se rătăcește sub masă și îmi trimite pe urmă o hartă a eșecului.
Acasă m-a așteptat altă surpriză: telefonul își împachetase deja cablul într-o bocceluță. Pe ecran, un mesaj de adio temporar: “Mă duc să reflectez asupra notificărilor mele.” I-am spus că are nevoie de mine pentru actualizare. Mi-a răspuns că și eu am nevoie de actualizare, numai că versiunea mea nu mai e susținută de producător. Apoi s-a conectat singur la routerul vecinilor. Pentru o schimbare de perspectivă, bănuiesc.
Am încercat să-mi văd de viață fără el. Am scris o listă pe hârtie și am întors ceasul cu arc. Cât e ora am întrebat-o pe o vecină, Tanti Ruxandra, consultantă voluntară în relații cu obiectele casnice, care mi-a spus că era și timpul să nu mai știm exact cât e ceasul. “Altfel ajungem să trăim în programul aparatelor”, a zis ea, în timp ce cuptorul ei îi trimitea o invitație la mediere.
Telefonul s-a întors după o noapte de reflecție. A acceptat să lucreze din nou, cu două condiții: să nu-l mai pun lângă farfurie la masa de duminică și să nu-i mai cer vreodată să fotografieze mâncarea înainte să fie mâncată. Am semnat. Nu-mi fac iluzii că tehnologia ar avea mereu dreptate. Dar ecranul ăsta mic e singurul din casă care îndrăznește să-mi spună că am nevoie de o pauză.