Noii mei vecini sunt o gaură neagră, dar măcar nu dau cu bormașina sâmbăta

Vecinii buni sunt o loterie. Când s-a eliberat apartamentul patruzeci și doi, toată scara spera la o familie liniștită, cu program de birou. În schimb, spațiul a fost închiriat de o singularitate gravitațională supermasivă, care a apărut într-o marți seara ca o distorsiune violentă a continuumului spațiu-timp, fără să anunțe pe nimeni. Nu sunt eu absurdă, dar mi s-a părut destul de neplăcut când noii locatari mi-au bătut la ușă, deformându-mi tocul, ca să ceară o cană de mălai. Am aruncat punga spre orizontul lor de evenimente. Apoi am stat și am privit cum se spaghettifică la infinit, ceea ce la mălai durează surprinzător de mult.

Că noua familie absoarbe fotonii de pe palier și bâjbâim cu toții după întrerupător, treacă-meargă. Fiecare cu tabieturile lui. Problema adevărată e la avizier, unde asociația nu are habar cum să calculeze întreținerea pentru o entitate care a comprimat deja caloriferele într-un punct de densitate absolută. Administratorul, domnul Cartofoleanu, se plânge zilnic că nu poate emite chitanțe unor locatari care curbează factura de utilități și o trimit în altă epocă geologică. El rămâne ferm pe poziție: formularul tipizat se semnează cu pix albastru. Nu se validează cu un câmp magnetic oscilant, oricât ar insista ei.

Chitanțele mai treacă-meargă, dar zgomotul l-am ridicat oficial la ultima ședință. Pereții sunt subțiri, știm asta cu toții, însă huruitul de fond produs de zdrobirea lentă a unor sisteme solare imaginare devine obositor duminica la prânz. Am bătut cu mătura în țeavă, semnalul consacrat pentru “mai încet”. Vibrațiile au fost atrase în gaura neagră din sufrageria lor, iar mătura mi-a fost smulsă din mână către o dimensiune paralelă. “Nu putem face nimic, doamnă, forța depășește atribuțiile comitetului executiv”, mi-a explicat administratorul, în timp ce încerca să măture praful care levita în spirală deasupra preșului.

“„Nu putem face nimic, doamnă, forța depășește atribuțiile comitetului executiv.” — Domnul Cartofoleanu, încercând să măture praful care levita în spirală

După episodul cu mătura am crezut că am văzut tot. Pe urmă vecinii și-au închis balconul cu o peliculă de materie întunecată, în loc de termopan clasic, și fațada blocului s-a transformat într-un portal vizual către începuturile universului, cu un efect de seră inversat la pachet. Domnul Cartofoleanu le-a explicat calm că pentru asemenea modificări trebuie aprobare de la primărie. Orice notificare scrisă lăsată pe preș se dezintegrează însă instantaneu în particule elementare, iar răspunsurile lor vin exclusiv sub formă de radiație termică imperceptibilă. Birocrația locală nu are rubrică pentru așa ceva.

Cel mai urât a fost ieri. Registrul cu indexul la apă a fost atras accidental de gravitația din baia lor și a rămas blocat pe orbita eternă a vasului de toaletă. Domnul Cartofoleanu a încercat să îl recupereze cu un mop, dar i s-a comunicat prin fluctuații cuantice că mopul va suferi o dilatare temporală semnificativă. Pentru mop, ștergerea gresiei va dura câteva secunde. Pentru noi, câteva milenii. Până una-alta, consumul de apă se estimează din ochi, pentru că tabelele cu semnături au fost și ele absorbite.

Încerc totuși să văd partea plină a paharului. De când s-a mutat anomalia la etajul trei, am scăpat definitiv de gândacii de bucătărie și de mirosul de prăjeală, fiindcă tot ce trece de etajul doi este pur și simplu anihilat. Aerul e foarte proaspăt acum, cu o aromă discretă de ozon. Și, la o adică, un vecin care poate înghiți un sistem planetar tot e preferabil fostei familii care dădea cu bormașina sâmbăta dimineața. Singularitatea măcar respectă orele de liniște. Suprimă complet însuși conceptul fizic de sunet, iar noi dormim.