Vecinii mei au declarat scara blocului republică autonomă a șosetelor
O opinie despre administrația de palier, diplomația liftului și misterioasa dispariție a măturii comune.
Că locuiesc într-o comunitate organizată am aflat abia când vecinul de la trei, domnul Tase Mărunțel, inspector-șef al zgomotelor mici, mi-a strecurat sub ușă un formular pentru aprobarea oftatului de dimineață. Șapte pagini. Plus două anexe și o hartă a apartamentului meu, desenată din memorie de cineva care n-a călcat niciodată în el. Am semnat. La noi în bloc, democrația începe cu pixul altuia.
Formularele nu vin de nicăieri, firește, au o instituție în spate. Doamna Mărioara Pufuleț, cea de lângă lift, președinta interimară a Comitetului pentru Balcoane Drepte, ține ședințe în fiecare joi la 19:13, pentru că 19:15 i se pare un moment prea popular. La ultima reuniune s-a dezbătut dacă plantele de pe palier au dreptul să privească în curtea interioară. S-a votat în unanimitate că da, cu condiția să-și depună întâi frunzele la avizier.
Eu, unul, am încercat să rămân un vecin discret. Nu gătesc cu geamul deschis și nu repar nimic la ore indecente. Ba salut chiar și umbrele suspecte de pe casa scării, de politețe. Dar discreția mea a fost citită drept candidatură la funcția de administrator al liniștii, așa că de atunci primesc lunar o insignă de carton și obligația de a mă uita sever la ușa de la intrare timp de trei minute.
“Liftul nu urcă pe oricine. Întâi verifică dacă meriți etajul.”
Cu funcția asta am ajuns să cunosc și marea problemă a scării: liftul. Nu e vorba că merge prea repede sau prea încet. Merge după criterii morale pe care nu le-a deslușit nimeni. Urci cu sacoșe, te duce la subsol. Ai întârziat undeva, se oprește la fiecare etaj ca să te judece pe îndelete. Și într-o dimineață a refuzat pur și simplu să pornească până când fiecare pasager n-a recunoscut sincer ce a mâncat la masa de duminică.
Pentru comportamentul liftului există, de altfel, o teorie. Vecinul de la parter, Ilarie Codiță, custodele onorific al clanțelor reci, susține că blocul nostru are o memorie colectivă. Ușa de la intrare, zice el, știe cine a venit cu o plasă de covrigi și cine a urcat pe scări doar ca să evite conversația. Îl cred. Mie ușa mi s-a trântit în nas exact când mă prefăceam că nu-l văd pe Ilarie, ceea ce denotă o administrație atentă. Și, probabil, o personalitate proprie.
Memoria colectivă a cerut, la rândul ei, o evidență. Săptămâna trecută vecinii au organizat recensământul obiectelor comune: s-au numărat trei becuri, patru ghivece și o găleată fără toartă. Mătura nu s-a mai numărat, fiindcă între timp fusese aleasă reprezentantă sindicală și plecase să negocieze cu praful. La final, comisia a constatat că există mai multe chei decât apartamente și a propus construirea unui etaj nou, destinat exclusiv lucrurilor care nu-și găsesc stăpânul.
După toate astea, nu-mi doresc vecini mai buni. Îmi doresc doar vecini care să-și păstreze miracolele într-un registru accesibil publicului și să nu mai convoace ședințe pentru fiecare fir de praf cu inițiativă civică. Până atunci rămân aici, în blocul nostru din Valea Lui Ceva, unde fiecare ușă ascunde o opinie și fiecare sonerie are program politic. Liniștea se aprobă în trei exemplare.