Justiție la foc mic: Cotele de dosare protejează digestia birocratică a magistraților
Adevărul nu mai este grăbit, ci lăsat să se marineze în sucul său procedural până la vârsta pensionării reclamantului.
Președintele Tribunalului București a explicat zilele trecute cum se normează dosarele în instanță: după capacitatea disponibilă, nu după câte există pe lume. O veste bună. S-a terminat cu perioada aia haotică în care justiția încerca, disperată, să țină pasul cu cetățenii. De-acum roțile justiției nu se mai blochează de suprasolicitare, ci se învârt cu o viteză strict reglementată și aprobată de stat. Dreptatea se porționează la suta de grame, ca să nu deranjeze digestia administrativă a sistemului.
Am mers la judecătoria de sector să văd minunea cu ochii mei. Acolo l-am găsit pe Traian Paragraf, proaspăt numit Director pentru Justiție Volumetrică, care mi-a explicat că actul de justiție e de fapt o ecuație simplă de calorii judiciare. “Un magistrat nu poate digera mai mult de cinci divorțuri și un litigiu pe săptămână, altfel riscă o întindere de ligament la nivelul empatiei”, a spus Traian, în timp ce măsura un dosar cu o riglă de lemn.
Fiecare dosar primește un punctaj fix de oboseală, calculat după cât de tare va ofta grefierul. Un furt obișnuit de bicicletă din scara blocului face două puncte. O ceartă între vecini pe linia de hotar, cu tot cu expertize topografice, face patru sute și umple automat norma judecătorului până la Crăciun. Și dacă magistratul își atinge capacitatea marți? Legea îl obligă să privească pe fereastră restul săptămânii, ca să-și protejeze aura profesională.
“Un magistrat nu poate digera mai mult de cinci divorțuri și un litigiu pe săptămână.”
Dosarele care depășesc capacitatea zilnică ajung în “Camera de Așteptare pentru Adevăr Excedentar”, un subsol unde acțiunile în justiție hibernează administrativ. De ele are grijă arhivarul Fănel Timbre, care le șoptește termene de procedură. “Le spunem dosarelor că vremea lor vine în deceniul următor și că răbdarea e o virtute juridică”, mi-a mărturisit Fănel, mângâind o mapă groasă în care zace o amendă de parcare din secolul trecut.
Tot normarea introduce oficial și conceptul de “Verdict la Foc Mic”. Marcela Răbdare, purtătoare de cuvânt la Departamentul pentru Ritm și Pauze, mi-a explicat de ce graba strică justiția. “Trebuie să lași faptele să se pătrundă bine în sucul lor procedural. Dacă reclamantul are dreptate azi, va avea dreptate și peste trei ani. Doar că atunci va fi mult mai înțelept și mai resemnat”, a zis ea, amestecând în a patra cafea.
Prin standardizarea volumului de muncă, instanțele garantează o curgere previzibilă a dezamăgirii și evită inundațiile bruște de rezoluții, care ar putea șoca publicul. Îți poți planifica viața la fix. Știi sigur că litigiul pentru moștenirea mătușii se judecă abia în al treilea trimestru al pensiei tale, așa că te poți ocupa liniștit de probleme mai urgente, gen țeava de la baie sau întreținerea pe noiembrie.
Normarea dosarelor rămâne un triumf limpede al birocrației asupra haosului cotidian. Sistemul a învățat, în sfârșit, să aibă grijă de propria sănătate mintală. La plecare am văzut un cetățean care încerca să depună o cerere urgentă. Portarul i-a întins politicos un bon cu numărul șaptezeci de mii și o broșură intitulată “Cum să te bucuri de trecerea timpului”. Justiția e oarbă, dar măcar acum mănâncă la ore fixe.