România duce la Frankfurt un concept inedit: fiecare instituție așteaptă după cealaltă
La șase luni de la desemnarea ca invitat de onoare, planul pentru Frankfurt rămâne o capodoperă a sincronizării în care ambele tabere așteaptă să înceapă cealaltă.
BUCUREȘTI, Au trecut șase luni de când România a fost desemnată invitată de onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2028. Programul nu există. Nici bugetul, nici vreun comitet de organizare, și tocmai în asta constă, potrivit surselor, armonia administrativă desăvârșită la care s-a ajuns. Ministerul și asociațiile de profil au renunțat din start la orice strategie literară făcută pe genunchi și au ales în schimb un duel al politeții tăcute, în care fiecare parte așteaptă răbdător ca cealaltă să vină cu inițiativa, cu formularele tip și cu pixul de la primărie.
Blocajul, povestesc martorii de pe holuri, a început chiar din prima săptămână. Ambele tabere au căzut de acord că evenimentul e istoric, după care fiecare s-a retras în biroul propriu, de unde urmărește pe geam evoluția celeilalte. Cineva a propus de curând “să se rupă pisica”. Discuțiile s-au suspendat pe loc, pentru că nu s-a putut stabili cine are competența legală de a atinge felina și nici la ce registru general se depune cererea de rupere.
“Dacă se apuca cineva să scrie proiectul, stricam armonia tăcerii ăsteia”, a explicat Haralambie Turturică, șef adjunct la Biroul de Pază a Inițiativei Altcuiva, dintr-o cămăruță unde se păstrează mapele goale. “La noi există o tradiție administrativă veche: cine propune primul aduce și scaunele de acasă. În aceste șase luni am dat dovadă de o stăpânire de sine exemplară. Noi știm că ei așteaptă. Ei știu că noi așteptăm. Iar literatura se odihnește în siguranță între aceste două certitudini.”
“Dacă începea cineva să scrie proiectul, riscam să stricăm armonia acestei tăceri.”
Cum nu există nici colectiv desemnat, nici listă de autori, comitetele spontane au avansat o idee pentru pavilionul României din 2028: o instalație conceptuală dedicată răbdării. Vizitatorul străin nu va găsi la stand romane traduse. Va găsi o masă lungă acoperită cu mușama, pe care tronează un dosar cu șină, și o plăcuță cu textul “Pauză de masă între orele 10:00 și 17:00”. Dintr-un difuzor se va auzi fondul sonor al unei ședințe de bloc în care nimeni nu vrea să fie președinte de scară.
Breasla editorială tratează între timp situația cu o resemnare la fel de disciplinată. Sevastița Pârvulescu, secretară onorifică a Ligii pentru Privit Lung spre Buget, spune că editorii au încercat să transmită semnale ministerului bătând ritmic în țevile caloriferului, metodă verificată prin cartiere când se oprește apa caldă. “Am ciocănit regulamentar două săptămâni. De la etaj ni s-a răspuns că bătăile se aud, dar că se așteaptă o adresă depusă la poartă. Până la Frankfurt mai sunt doi ani. Nu are rost să ne panicăm de pe acum.”
Publicul larg a primit veștile cu detașarea omului care se uită la tabela de sosiri într-o gară CFR, acolo unde trenul figurează cu întârziere nedeterminată. Printre cititori circulă deja o propunere concretă: delegația să fie formată dintr-o singură persoană în halat albastru, așezată pe un taburet la intrarea în hala germană, care să le explice politicos editorilor occidentali că s-a blocat calculatorul și că e colega pe teren.
Până la apariția unui buget sau măcar a unui funcționar dispus să deschidă primul document pe ecran, pregătirile rămân un triumf al imobilismului strategic. Dacă ambele părți își păstrează calmul și așteaptă mai departe cu aceeași dăruire, standul de la Frankfurt are toate șansele să devină primul pavilion din istorie inaugurat prin simpla constatare că termenul a expirat ieri. Fără ca cineva să se fi ridicat de pe scaun.