Am ieșit după pâine fără telefon și am trăit o profundă călătorie de supraviețuire
Costel Părere a lăsat ecranul acasă timp de zece minute și povestește cum a înfruntat sălbăticia brutăriei de la colț fără busolă digitală.
Am citit zilele trecute pe internet că tot mai mulți oameni practică o formă extremă de asceză urbană: ies pe stradă fără telefon. Își descriau experiența cu un aer de iluminați, cum că viața se simte altfel, într-un fel ciudat de bun, de parcă ar fi atins nirvana între două blocuri. M-am gândit mult la asta. Apoi mi s-a terminat pâinea. Ieri la prânz am lăsat smartphone-ul în priză și am trecut pragul apartamentului cu o bancnotă de zece lei în buzunar și cu o spaimă existențială pe măsură.
Pentru o expediție într-o sălbăticie atât de crudă trebuie să te pregătești serios. Înainte să ating clanța, am lăsat un testament scris pe un carnețel, lângă cuptorul cu microunde. Dacă mă rătăceam la parter, soția știa măcar cui îi rămân stickerele mele de WhatsApp și punctele de la farmacie. Am tras aer în piept și am coborât prima treaptă. Fără ecranul albastru care să-mi filtreze realitatea, casa scării arăta într-un format analogic de-a dreptul înspăimântător, cu pereții decojiți randați la rezoluție maximă.
Scările în sine au fost primul test psihologic. Fără ceas inteligent la mână, am avut senzația stranie că mușchii mei lucrează complet gratuit, fără să-i numere nimeni. La etajul doi l-am întâlnit pe domnul Pandele, administratorul blocului, care mătura tacticos praful. În mod normal aș fi scos telefonul și m-aș fi prefăcut absorbit de o notificare urgentă, ca să scap de conversație. Așa, rămas fără scut, a trebuit să-l privesc direct în ochi și să murmur un “Să trăiți” atât de grav încât a sunat a jurământ tribal.
“Am simțit o liniște atât de adâncă încât am crezut că am ajuns la primărie.”
Afară m-a așteptat contactul nemijlocit cu natura. N-aveam aplicația meteo să-mi confirme că e cald, deci a trebuit să evaluez situația cu pielea de pe brațe, ca strămoșii. O adiere m-a lovit peste față și am clipit derutat, căutând din reflex butonul cu care se reduce luminozitatea soarelui. Nu l-am găsit. Pe trotuar nu exista niciun algoritm care să-mi recomande pe unde s-o iau, așa că am ocolit manual trei mașini parcate pe trotuar și un maidanez care mă măsura suspicios.
La brutărie, aventura a devenit asceză pură. Eram al cincilea la rând, adică vreo zece minute care în mod normal ar fi însemnat lectura glorioasă a unor certuri inutile de pe internet. Lipsit de această hrană spirituală, am fost condamnat la cea mai crudă tortură: propriile gânduri. Am citit de opt ori ingredientele de pe un sac de făină expus în vitrină. Am contemplat sensul vieții. La un moment dat s-a lăsat o liniște atât de adâncă încât am crezut că am ajuns la primărie.
Plata a fost o inițiere arhaică. Doamna Viorica, vânzătoarea cu halat albastru, mi-a întins pâinea caldă, iar eu am căutat din inerție ecranul pe care să-l apropii de terminalul POS. Neavând ce să apropii, i-am întins hârtia de zece lei. M-a privit lung, mirată că mai există cineva care folosește bani fizici fără să verifice întâi cursul valutar în direct. “Nici măcar o pungă nu doriți?”, m-a întrebat, bănuind probabil că sunt un călugăr rătăcit. I-am răspuns cu o plecăciune demnă și am strâns franzela la piept.
M-am întors în apartament victorios, ca un explorator arctic scăpat fără degerături. Când am reaprins telefonul, ecranul s-a luminat feeric și m-a primit cu patruzeci și șapte de notificări urgente pe grupul de familie, toate despre rețeta de zacuscă. Viața fără ecran chiar se simțise altfel, într-un fel ciudat de bun. Dar mult prea periculos pentru nervii mei. Data viitoare când rămân fără pâine, comand trei covrigi prin curier, doar ca să pot urmări pe hartă cum o mașinuță virtuală se apropie ocrotitor de blocul meu.