Dosarele au prins viață și țin ostatic autobuzul amfibiu din Călărași
Unicul autobuz amfibiu din fonduri europene a intrat în depresie după ce o entitate supranaturală formată din dosare a cerut taxe pentru cetacee rutiere.
CĂLĂRAȘI. Singurul autobuz amfibiu din România stă pe uscat și nu se mișcă. Consiliul Județean l-a cumpărat din fonduri europene ca să navigheze pe Dunăre, numai că între timp blocajele birocratice din jurul lui s-au îndesit atât de tare încât dosarele de omologare au căpătat conștiință de sine. Acum formează un ecosistem ostil în jurul roților. Cine încearcă să pornească motorul dă peste un baraj de formulare tipizate care flutură prin aer și cer ștampilă în triplu exemplar înainte să lase pe cineva la volan.
Totul a degenerat în ziua în care funcționarii au vrut să stabilească dacă utilajul e autobuz care înoată sau barcă pe roți. Întrebarea a produs un scurtcircuit în arhivă. Mii de pagini de legislație s-au contopit acolo într-o entitate supranaturală cunoscută de atunci drept Marele Dosar, o creatură de celuloză care pândește vehiculul și scuipă anexe guvernamentale spre oricine rostește cuvântul “navigație” fără timbru fiscal asupra lui. Martorii povestesc că documentele se înmulțesc singure peste noapte. S-ar hrăni, spun ei, cu umiditatea aerului și cu speranțele pierdute ale șoferilor.
Filimon Cărpinișanu, numit de curând Inspector pentru Ambiguitate Categorială, susține că situația e fără precedent. “O simplă lipsă de avize am fi rezolvat-o din pix. Birocrația de aici și-a dezvoltat însă propriul sistem nervos central”, a explicat el, adăpostit sub o umbrelă de o ploaie de cereri de înmatriculare. “Marele Dosar i-a inventat vehiculului o categorie fiscală nouă, balenă cu ștergătoare. Și n-avem formulare pentru taxarea cetaceelor rutiere. Sistemul informatic a intrat în depresie clinică și refuză să mai pornească”.
“„Marele Dosar i-a inventat o nouă categorie fiscală: balenă cu ștergătoare.”
Cât se caută formularele, autobuzul resimte izolarea. Nefolosit și nelămurit asupra propriului rost, a dezvoltat o personalitate melancolică. În nopțile cu lună plină i se aprind singure farurile și scoate claxoane prelungi, triste, ceva între sirenă de ceață și cântecul de împerechere al unui vapor rămas singur. Scaunele au început să secrete un miros de alge. Iar volanul a trimis o notificare oficială prin care cere să i se spună, de acum înainte, exclusiv timonă.
Vecinii s-au obișnuit cum au putut cu anomalia instituțională din capătul străzii. Valerica Țăndărescu, pensionară, locuiește chiar vizavi și se plânge că autobuzul îi paște uneori mușcatele, pe care le ia drept plancton de uscat. Femeia mătură zilnic zeci de chitanțe strecurate pe sub ușă. Le trimite Marele Dosar, care încearcă s-o amendeze pentru acostare ilegală în propria bucătărie.
O comisie de evaluare venită să lămurească soarta fondurilor europene a bătut în retragere după ce a fost atacată de un roi de dosare cu șină zburătoare. Membrii ei apucaseră doar să lipească un autocolant de inventar pe parbriz. În clipa aceea certificatul de garanție a prins viață, a luat forma unui condor de hârtie și le-a smuls pixurile din mână. Autoritățile locale se declară neputincioase și așteaptă ca natura să-și urmeze cursul.
Rămâne iarna. Funcționarii mizează pe faptul că autobuzul amfibiu va intra într-o stare de hibernare mecanică, iar entitatea birocratică se va dezintegra sub ninsori. Dacă nici asta nu merge, ultima variantă e declararea oficială a vehiculului drept monument istoric dedicat absurdului. Un asemenea monument nu mai are nevoie nici de RCA, nici de veste de salvare. Doar de tăcere absolută.